„Calitatea relațiilor noastre determină calitatea vieții noastre“ (Esther Perel) a devenit o sintagmă cu rol de mantră relațională, una care a intrat în mentalul colectiv, relativ târziu, comparativ cu publicarea rezultatelor primelor cercetări, care au arătat această corelație. Psihologia, mai ales teoria sistemică a familiei, diferențiază între relațiile dintre adulți în cadrul familiei și relațiile dintre adulți și copii. Practic, natura relației dintre adulți într-un sistem familial în care există și copil (copii) are o dublă natură, pornind de la rolurile pe care le acoperă adulții în acest sistem: acela de iubiți, parteneri (în cuplu), cât și acela de părinți.
Raportarea la conflict din perspectiva de părinte și de partener
Rolul parental ne aduce două tipuri de relații în sistemul familial: relația de co-parenting (cu celălalt părinte) și relația de parenting (cu copiii). De ce sunt importante aceste distincții? Ne ajută cu ceva? Nu termenii folosiți sunt atât de importanți, cât importanța conștientizării diferențelor dintre aceste relații și a nevoilor diferite pe care le acoperă, astfel încât să nu transferăm tensiuni dintr-o relație în alta și să înțelegem că, deși suntem tot noi în aceste relații, rolul nostru este diferit și soluționarea tensiunilor apărute este diferită, în fiecare tip de relație. Atunci când conflictul își face apariția în sistemul familial (pentru că este inevitabil), este important să conștientizăm raportarea noastră la conflict.
În contextul cultural românesc, avem parcă un filtru destul de permisiv în ceea ce privește definirea conflictului. Ne sunt familiare replicile: „Dar noi nu ne certăm, dragă! Ce ai?!“, „Așa vorbim noi! Am spus și eu așa!“, „Doar am ridicat un pic tonul“. Multe persoane asociază conflictul cu agresivitatea fizică, nu și cu cea verbală „Dar ce am făcut?! Doar nu i-am dat în cap!“, iar recunoașterea agresivității pasive pare mai mult un skill de specialist. Când privim prin acest filtru, impactul pe care conflictul îl poate avea asupra copiilor devine un subiect neclar.
Cum sunt afectați copiii de conflictele părinților
Din perspectiva efectelor în planul sănătății copiilor, relația dintre părinți poate avea atât efecte pozitive (de protecție și creare de mecanisme relaționale sănătoase), dar și dăunătoare, în cazul unor relații profund disfuncționale între părinți. Să vedem însă ce spun studiile de specialitate cu privire la asta, atât în cazul părinților divorțați, dar și în familiile intacte.
Atunci când divorțul părinților este unul conflictual, când copiii sunt expuși la certurile și furia sau chiar violența dintre părinți, există o probabilitate ridicată pentru copii să dezvolte probleme de externalizare (Teubert & Pinquart, 2010) și probleme de internalizare (Macie & Stolberg, 2003), stimă de sine scăzută (Lau, 2007), precum și probleme de somatizare (Fabricius & Luecken, 2007).
În categoria problemelor de internalizare, sunt incluse dificultăți precum anxietatea, depresia, retragerea socială și somatizarea (acuzarea unor probleme somatice aparente, care nu au o cauză medicală clar identificată), iar categoria problemelor de externalizare se referă la manifestări comportamentale precum: agresivitatea (atac verbal sau fizic la adresa altor persoane, amenințarea altor persoane), „explozii temperamentale“, minciuna, furtul, chiulul (Achenbach, 2016).
Cercetările care analizează comparativ dezvoltarea copiilor din familiile intacte și cele separate atrag atenția asupra faptului că practicile negative de parenting și o relație de co-parenting conflictuală influențează negativ dezvoltarea copiilor, în ambele tipuri de sistem familial (Gasper et all, 2008; Kelly, 2012). Atunci când relația de co-parenting post divorț este caracterizată de un nivel scăzut de ostilitate și conflict, nu există diferențe semnificative în dezvoltarea copiilor, comparativ cu familiile intacte. Dimpotrivă, atunci când comparația se face cu familiile intacte în care relația de co-parenting este înalt conflictuală, preadolescenții din familiile separate cu grad de conflict redus, obțin rezultate de dezvoltare mai bune (Hetherington, 2006).
Trebuie să notăm însă că studiile comparative între problemele de dezvoltare ale copiilor din familiile intacte și familiile separate sunt limitate și au adresat parțial factorii ce pot avea un rol în a media rezultatele obținute, ca de exemplu faptul că gradul de conflict co-parental diferă în funcție de momentul divorțului, iar analiza comparativă trebuie să ia în calcul acest aspect, diferențe în intensitatea și frecvența conflictului, efectele diferite ale conflictului la vârste diferite ale copilului și influența contextului și a altor factori stresori (Buchanan & Heiges, 2001).
Introducerea în DSM-5 (Manualul de Diagnostic Și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale) a unui nou diagnostic referitor la „copil afectat de problemele relaționale dintre părinți“, în secțiunea „Alte afecțiuni ce pot justifica abordarea clinică – Probleme relaționale“, este o recunoaștere a importanței problemelor aferente sistemului familial și cum pot afecta acestea copiii. Se recomandă utilizarea acestui diagnostic atunci când „abordarea clinică evaluează efectele negative ale neînțelegerilor dintre părinți asupra unui copil din familie, inclusiv efecte asupra unei tulburări mintale sau asupra unei afecțiuni medicale a copilului“ (DSM 5, p. 716).
℗PUBLICITATE
Având în vedere puținele elemente clinice incluse în descrierea acestui diagnostic, un studiu din 2016 a propus o definire extinsă a acestui diagnostic (CAPRD – child affected by parental relationship distress), clarificând faptul că unii copii pot prezenta probleme de comportament, cognitive, afective și simptome fizice atunci când sunt expuși la diverse grade de stres relațional inter-parental (Bernet, Wamboldt & Narrow, 2016).
Cred că studiile amintite mai sus și multe altele publicate pe subiecte similare ne oferă suficiente dovezi care să ne convingă că merită să investim în psihoeducația noastră ca părinți, pentru a învăța să gestionăm mai bine conflictele inter-parentale. Iar regula de aur, pe care specialiștii o repetă, ne spune că: „Dacă ne-am certat de față cu copiii, atunci este important ca ei să vadă și partea de împăcare, de rezolvare a conflictului“ (Diana Stănculeanu).
Ca părinți, ne dorim să protejăm copiii de orice disfuncționalități ar putea apărea în relațiile noastre de adulți, iar uneori, chiar dacă copiii nu sunt martori direcți la conflictele noastre, există riscul de a manifesta probleme în plan comportamental, cognitiv, afectiv sau chiar fizic. Copiii observă comportamentele noastre, faptul că de o perioadă nu mai vorbim, nu ne mai îmbrățișăm la plecarea de acasă sau nu ne mai întâmpinăm partenerul cu zâmbetul pe buze la întoarcerea de la serviciu.
Toate aceste indicii, de la tonuri și cuvinte folosite, până la expresii faciale, gesturi și atitudini ostile sunt observate de copii. Este important de menționat că nu toți copiii expuși la problemele relaționale ale părinților dezvoltă o astfel de afecțiune, sunt și alți factori care pot avea rol protector: alți membri ai familiei extinse, suportul comunității sau altor persoane (colegi, prieteni, profesori etc.).
Copiii preiau din strategiile de soluționare a conflictelor exersate în familie
Pe lângă problemele de internalizare și externalizare pe care copiii le pot dezvolta într-un mediu familial înalt conflictual, știința relațiilor ne arată că ei vor prelua din strategiile de soluționare a conflictelor exersate în familie și le vor aplica în relațiile lor de prietenie, cu colegii și alte persoane semnificative din viața lor.
De aceea, rolul nostru de părinți este să-i ajutăm să învețe despre gestionarea conflictelor, despre ce pot face în diverse situații, adaptat etapei de dezvoltare în care se află. Iar asta nu o putem face doar din sfaturi, povești citite sau informații pe care le dăm copiilor. Trebuie să ne amintim că ei ne observă tot timpul și că vor prelua mult din ceea ce facem noi și apoi din ceea ce spunem că ar fi bine să facă ei în diverse situații.
Ca părinți, pe lângă resursele informaționale disponibile pentru a învăța despre gestionarea sănătoasă a conflictelor, cred că o modalitate de abordare mai în profunzime a acestei problematici este accesarea serviciilor de psihoterapie sau consiliere parentală. Un astfel de specialist ne poate ajuta să identificăm mai repede tiparele conflictuale și să înțelegem cum și de ce ne certăm, să ne ghideze în găsirea soluțiilor adaptate situației noastre, cu răbdare și compasiune. Cei mai mulți dintre noi, cei care avem un istoric intens conflictual, ne-am putea simți rușinați să recunoaștem în fața unui alt om grozăviile pe care le-am spus în momentele de conflict. Însă este bine să știm că specialiștii bine formați, care lucrează cu dăruire, nu judecă și nu pun etichete. Ei știu că fiecare comportament are un istoric și o explicație, care are sens în contextul de viață al clientului din fața lor, iar obiectivul comun este depășirea acestor dificultăți, astfel încât clientul să dobândească noi abilități de gestionare a conflictelor.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
