Suntem programați să depindem unii de ceilalți. Ne naștem cu nevoia instinctivă de a ne conecta cu oamenii semnificativi dimprejur. N-am putea să supraviețuim altfel.
Dacă în cazul copiilor înțelegem cu ușurință această dependență și o acceptăm ca pe un adevăr universal valabil, atunci când vorbim despre adulți și relațiile din viața lor, ne sună în urechi cu tot mai multă putere corul glorios de glasuri stridente ale independenței, puterii de a fi stăpânul vieții proprii, autonomiei și invulnerabilității. „Dacă depinzi de alții, ești slab. Dacă ești atașat de cineva, ești vulnerabil. Dacă nu te poți lipsi ușor de oricine oricând, nu ești puternic“. În zilele noastre, acestea sunt, de altfel, reperele glorificate de definire a succesului și puterii personale.
Mecanismul neurogenetic al conectării rămâne activ și prezent pe tot parcursul vieții noastre
Când și cum ajung, oare, oamenii de la dependența absolută a copilului la gustul extrem al independenței totale a adultului? Se schimbă, oare, neuroscriptul de la o anumită vârstă? Să devii adult înseamnă oare să învingi glorios și definitiv mecanismul genetic al dependenței de ceilalți? Ce nevoie ancestrală ne-ar mai putea lega de ceilalți când avem suficiente resurse să ne descurcăm singuri, odată ajunși adulți?
Studiile de neurobiologie socială arată că mecanismul neurogenetic al conectării rămâne activ și prezent pe tot parcursul vieții noastre. Neuronii oglindă sunt doar unul dintre mecanismele implicate. Formele în care se manifestă această dependență sunt atașamentul și iubirea.
Cu toții formăm legături cu cei dimprejur, doar că în feluri diferite, în funcție de experiențele de atașament în care ajungem încă din primele luni de viață. Ne naștem cu instinctul de a căuta iubirea și învățăm să iubim de la cei care ne predau această primă lecție în copilărie. Răspunsul la întrebarea „ce înseamnă iubirea?“ va fi foarte diferit de la persoană la persoană în funcție de experiențele modelatoare prin care a trecut.
Tiparele de atașament se formează în copilărie și ne modelează întregul traseu relațional
Pentru o persoană care a crescut într-un mediu cald emoțional, înconjurat de acceptare necondiționată, validare emoțională, de recunoașterea valorii personale, de încurajare a autonomiei, a comunicării autentice și de protejarea vulnerabilității, atașamentul este o legătură umană minunată și plină de sens, relațiile sunt împlinitoare, fericirea se trăiește împreună cu cei dragi, iubirea înseamnă ajutor, iertare, o minunată dependență de care nimeni n-ar vrea să se lipsească.
Există, desigur și persoane care au învățat încă din primii ani de viață că această dependență de cei semnificativi dimprejur este mai degrabă dureroasă și aducătoare de nefericire. Au învățat că adulții nu îți oferă alinare și nici sprijin în momente dificile, ca nu par să se bucure de prezența copilului în viețile lor, dispar și reapar impredictibil din povestea de viață și nu te poți baza pe ei. Uneori sunt iubitori, alteori extrem de duri și neiertători. Ori sunt prezenți fizic în proximitate majoritatea timpului, dar nu simți că poți împărtăși cu ei fricile și tristețile tale cele mai profunde. Aceste persoane învață că nu pot fi în siguranță în relații și dezvoltă mecanisme disfuncționale de a căuta această siguranță.
℗PUBLICITATE
În lipsa unei împliniri sănătoase a nevoii de atașament, se dezvoltă atașamentul insecurizant – de tip anxios, evitant sau dezorganizat. Studiile din acest domeniu au arătat că aproximativ 50% dintre indivizii unei populații au cel mai probabil un stil de atașament securizant, 20% sunt anxioși, 25% sunt evitanți, iar restul de 3-5% au un atașament dezorganizat (o combinație între cel anxios și cel evitant).
O persoană cu atașament anxios va fi foarte vigilentă în legătură cu disponibilitatea celuilalt de a-i îndeplini nevoia de afecțiune, va fi mai degrabă preocupată de păstrarea relației cu celălalt decât de îndeplinirea propriilor nevoi, va fi îngrijorată despre toate posibilele amenințări asupra acestei surse de iubire. O astfel de persoană trăiește majoritatea timpului în stare de alarmă emoțională. Cea mai mare temere este aceea de a fi părăsit, ignorat, abandonat sau neglijat. Pentru a păstra relația, neuroscriptul dezvoltă lupta pentru a deține controlul prin diverse mecanisme de verificare a prezenței celuilalt în relație.
Tot pentru control învață să lupte și o persoană cu tip de atașament evitant. Se va concentra pe controlul distanței emoționale față de ceilalți, pe care se străduiește să-i țină cât mai departe posibil, fără a rupe însă relația. Nevoia de ceilalți e tot acolo, dar e absolut necesar ca ei să nu fie amenințători pentru independența iluzorie a evitantului. Orice persoană față de care simți că devii atașat este o posibilă sursă de vulnerabilitate și suferință, de aceea ea trebuie îndepărtată. Convingerea uneori inconștientă a unui evitant este că nu e bine să ai nevoie de ceilalți, de aceea își suprimă aceste nevoi și cultivă autosuficiența, lipsa empatiei și a angajării în relații profunde sau îndelungate.
Ambele modele de atașament nesigur aduc dificultăți în calitatea relațiilor pe care aceste persoane le dezvoltă împrejurul lor – în cuplu, la serviciu sau în relații de prietenie. Dacă oamenii nu pot stabili relații suficient de sănătoase și mulțumitoare cu „cineva“, neuroscriptul se manifestă sub forma adicțiilor – unele persoane vor stabili o dependență de „ceva“ – muncă, sport, mâncare, tutun, alcool, jocuri de noroc, droguri, sex.
Însă nimeni nu poate trăi satisfăcător în conexiuni aducătoare de suferință sau în afara oricărui tip de conexiune umană. Deși relațiile inițiale ne-au rănit, soluția nu e să tăiem conexiunile cu totul. Ci să învățăm să acceptăm și să construim sănătos dependența de ceilalți. Împlinim astfel într-un mod funcțional sensul primar al neurobiologiei umane.
Cum oare s-ar schimba viața noastră dacă am accepta conștient și asumat această dependență emoțională sănătoasă de ceilalți? Am putea să nu ne mai rușinăm că avem nevoie de alții ca să fim bine? Am putea să renunțăm să mai luptăm cu această dependență neurobiologică? Suntem încurajați de valorile culturale actuale să disprețuim nevoia de intimitate, să o ignorăm sau să o contorsionăm în simulări dureroase de independență emoțională: „Sunt puternic pentru că mă descurc singur“ este titlul de glorie cu care ne mândrim să defilăm la rever, în timp ce ne amorțim suferința, singurătatea, durerea, adicțiile.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
