Dacă ți-a atras atenția problema semnalată în titlu și ți-e cunoscută situația, vreau să te felicit pentru efortul făcut. Ai putut să observi o tendință înrădăcinată de a te raporta la muncă.
Atunci când suntem absorbiți cu totul de muncă și neglijăm alte aspecte ale vieții, vorbim de un mecanism puternic de coping. Acest lucru înseamnă că am învățat să facem față la ceva dureros printr-un tipar de comportament. Teoria schemelor numește acest coping supracompensare – ne angrenăm excesiv într-o zonă a vieții, cu speranța inconștientă că ne va ajuta.
Următoarea întrebare ar fi: „Cu ce m-ar putea ajuta să lucrez excesiv?! Nu înțeleg!“. De multe ori, sistemul nostru construiește aceste tendințe de a ne comporta încă din copilărie, de dinainte de a avea o logică în gândire sau în vorbire. Creierul și corpul sunt foarte înțelepte și își dau seama ce au de făcut pentru a fi în siguranță, pentru a primi apreciere și iubire. Și e minunat că pot face asta.
Criticul intern îți spune constant că nu e suficient cât faci
E foarte posibil ca, la un moment dat, să fi primit un mesaj (explicit sau implicit) că nu faci destul sau că e interzis să greșești. Acest mesaj poate să fi venit în repetate rânduri sau în urma unei experiențe cu impact. Din acel moment, va crește criticul intern care-ți va spune constant că nu e suficient cât faci. În plus, e posibil să-i fi văzut pe cei din jur că trăiesc cu această presiune de a demonstra că sunt suficient de buni. Poate una dintre variantele pe care le-au folosit aceștia a fost să se îngroape în muncă, sperând ca cineva să vadă cu adevărat cât de bine sau mult fac ei. Poate cei din jur au început să se comporte mai frumos cu tine atunci când tu te descurcai excelent la ceva sau când te vedeau ocupat(ă), cu multe pe cap.
E firesc ca și în prezent acel critic intern să-ți spună că nu faci destul, că nu ești bun(ă), că nu meriți pauză. Și asta te face să simți multă frică de eșec, vinovăție, regret, tensiune și să rămâi într-un stres constant. Aceste emoții sunt grele și poate n-ai primit ajutor până acum în a le echilibra.
Speranța noastră inconștientă este că, muncind în permanență, la un moment dat, acel critic intern va fi mulțumit și ne va lăsa să trăim liniștiți/liniștite. De aceea folosim acest mecanism de coping și continuăm să avem și teama că o să ne ieșim din mână dacă ne oprim.
Nu e nevoie să performezi în permanență pentru a-ți liniști vinovăția
Dacă ai ajuns până aici cu lectura și te-ai regăsit, acel mecanism de a te supraîncărca în muncă nu mai este inconștient. E firesc ca supracompensarea să te însoțească, să fie la îndemână și să încerce în continuare să te protejeze. Asta a făcut mulți ani și te-a ajutat în contexte grele.
℗PUBLICITATE
E tare valoros să reușești să observi un tipar inconștient și să te întrebi de ce e acolo. Avem un semnal de la sistemul nostru că este într-o oarecare măsură pregătit să încerce variante noi de a gestiona acele emoții grele. Poate că ai ajuns într-un moment al vieții în care nu mai trebuie să excelezi sau să fii ocupat(ă) mereu pentru a-ți liniști vinovăția că nu faci destul.
Poate că astăzi poți să stai cu acele emoții și să observi cum simți presiunea de a face mai mult și cum criticul îți spune că mai trebuie să lucrezi. Îi poți spune criticului tău și mecanismului de supracompensare: „Mulțumesc că încercați să mă protejați, mă descurc! De acum eu o să decid pentru mine când am făcut destul!“.
Vreau să-ți las mai jos și unele instrumente la care să revii când simți presiunea de a face mai mult:
- Atunci când apare această presiune, simt emoțiile de…
- În corpul meu simt senzațiile de…, ceea ce-mi transmite că am nevoie să… (exemple de completat: mă joc, mă odihnesc, îmi re-prioritizez sarcinile).
- Palierele din viața mea în care vreau să fiu mai prezent(ă) sunt…, iar astăzi știu că pot alege ce e important pentru mine.
Mai mult decât atât, e relevant de reținut că, pe acest subiect, mintea de multe ori lucrează intens. Încercând să rămânem în siguranță, creierul va genera multe gânduri, ca să anticipăm și să ne spunem poveștile care ne ajută pe moment. Nu trebuie să oprim creierul sau să-l judecăm. Putem să-l ajutăm, dându-i o pauză din când în când. Ne putem întoarce către corp. Încearcă să fii atent la cele cinci simțuri și la respirația ta, să-ți pui în momentele tensionante corpul în mișcare. Dă-ți voie să explorezi aceste instrumente.
Pentru a crește mai mult partea de ancorare în corp și exersarea rolului de observator al gândurilor și emoțiilor tale, îți recomand cartea Mindfulness pentru începători de Jon Kabat-Zinn.
Articol realizat cu sprijinul PsyLife.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
