Nu-mi amintesc să fi avut vreodată vreo discuție serioasă despre moarte. Adolescentă fiind, Mitzi, bunica mea din partea tatălui, mă chestiona ocazional cu privire la diferitele lucruri de prin casă pe care mi-ar plăcea să le am după ce ea nu va mai fi. Moștenirea mea urma să fie un covor lucrat manual, căruia de mică mă încăpățânasem să îi deranjez franjurii (cred că îi purtam în secret pică pentru sesiunile de frecat cu peria înecată în oțet, pe care eram datoare să i le aplic periodic). De fiecare dată când discuțiile cu Mitzi duceau spre cimitir, schimbam, inevitabil, traseul. Moartea bunicii mele a fost, de altfel, prima mare pierdere prin care am trecut ca adult. Despre decesele bunicilor mei, survenite în copilăria mea, nu-mi amintesc mare lucru. Țin minte crizantemele din ploioasa zi de înmormântare a bunicului din partea mamei. Ora de gastronomie la care pregăteam un tort, când am primit de la colegii de clasă o scrisoare de condoleanțe, prinsă cu o panglică neagră (unde-or fi găsit-o?), imediat după moartea lui. Șocul de a-mi fi zărit sora îndrăznind să râdă în curtea școlii în acele zile. Reproșurile pe care i le-am făcut cu voce tare. Și nimic din boală, ci doar hohotele de râs în cascadă, contagioase, ale celuilalt bunic, plecat și el dintre noi câțiva ani mai târziu. Cât despre cea mai recentă pierdere din familia mea, mărturisesc cu oarecare jenă că puștoaica rănită din mine s-a gândit pentru o clipă că bunica pe care am suspectat-o toată viața mea că nu m-a iubit și-a programat decesul fix de ziua mea, doar ca să-mi facă în ciudă și să-mi strice mie schimbarea de prefix (da, știu, niște terapie nu mi-ar strica).
În rest, n-am avut nici pisic, nici papagal, nici vreo țestoasă care „să meargă într-o lungă vacanță“ sau „să-și regăsească familia“. All that jazz a fost singura mea educație pe subiectul moarte și, sinceră să fiu, și-acum mi-e greu să ascult Bye, bye, life!
Promite-mi, tată! – cartea scrisă de Joe Biden pe vremea când era vicepreședintele S.U.A, despre boala și moartea fiului său, Beau, nu ar fi fost, deci, prima pe lista mea de lecturi. Am început-o ca pe orice documentare pentru un interviu, dar m-a prins iremediabil după ce am aflat că 35 de ani mai devreme, Biden mai trecuse printr-o tragedie: moartea soției și a fiicei lui, încă bebeluș la vremea accidentului de mașină din care băieții familiei au scăpat cu viață. Să mai spun și că, întâmplător sau nu, exact în această perioadă, două dintre prietenele mele sunt în doliu, după ce și-au pierdut mama, respectiv, soțul. Așa că atunci când Gáspár a închis ușa de la intrare și am deschis conversația din această lună, despre moarte și procesarea pierderii, singurul lucru confortabil pentru mine a fost fotoliul gri în care m-am cuibărit, protejată de perna galben-muștar strânsă în brațe și de atmosfera zen a camerei.
Partea de doliu e una foarte intimă. De ce crezi că a simțit nevoia să scrie cartea asta Biden, o persoană publică?
Înainte să apară cartea în română, am ascultat câteva interviuri cu Biden și cu soția lui, să mă pregătesc puțin pentru citirea cărții. Și concluzia la care am ajuns e că ce l-a motivat a fost să facă ceva în amintirea fiului, să le arate oamenilor cât de minunat a fost Beau. Și cred că a fost, pe de o parte, o nevoie cognitivă, pe de altă parte, cred că în momentul în care pierdem pe cineva foarte drag, energia care vine din suferință și durere o putem duce spre ceva. Și putem alege ceva constructiv, așa cum sunt oamenii care după ce le mor copiii înființează un ONG, o asociație, militează pentru drepturile minorităților, sunt alți oameni care se duc spre artă, în trecut erau oamenii care se duceau spre religie (mănăstiri, biserică), Biden și-a găsit cumva drumul și calea către o carte. Și cred că e foarte înțelept să facem asta: să nu lăsăm acea energie să se îmbâcsească. Pentru că dacă o lași, ea te fură, te fură în maniera în care începi să te îngrijorezi, intri într-o depresie, îți pierzi sensul vieții, direcția, dar așa, dacă reușești să o canalizezi spre ceva mai presus de tine și, mai ales, dacă acel ceva e spre binele omenirii, deja simți că pierderea respectivă nu a fost în zadar. Și faptul că – revenind acum la Biden – vicepreședintele Statelor Unite, cum era el atunci, un om atât de puternic, și-a asumat să facă vizibile părți atât de intime din anul de dinaintea morții lui Beau, trăirile lui, sentimentele lui, ce s-a întâmplat, mie mi se pare că este o lecție foarte bună pentru a normaliza durerea și suferința. În fața morții, indiferent că ești al doilea om de stat în S.U.A sau ești din România, de la țară, procesul prin care treci e același, suferința e aceeași. Chiar am auzit în decembrie o replică într-un film care mi s-a părut absolut fascinantă, și anume că durerea și suferința sunt prețul pe care-l plătim pentru iubire și cu cât am iubit mai mult pe cineva, cu atât mai mare e prețul acesta. Și că pentru noi, oamenii, oricât ar fi de dificil, merită.
Trebuie să-i fi fost foarte dificil, totuși, să fi luat decizia asta, în condițiile în care, tocmai pentru că era o persoană publică, se putea expune la o gândire de genul „este o manevră de PR, vrei să capitalizezi din moartea băiatului tău“, cum la un moment dat și spune în carte că a fost acuzat.
Sunt atât de multe lucruri care se spun despre politicieni. Iar el este un politician – și din carte reiese asta: nu se duce doar către durere și suferință, își păstrează și rolul și statutul. Însă ce e fascinant pentru mine în toată povestea este drumul pe care l-a parcurs Biden: pierderile prin care el a trecut. Pierderea primei soții și a unei fetițe – Beau împreună cu celălalt băiat erau și ei în mașină, dar au supraviețuit. Să ai o astfel de traiectorie în viață și totuși să nu te abați de la drumul tău. Și el zice că a candidat doar pentru că i-a promis asta lui Beau – promite-mi, tată, că nu vei renunța și îți vei duce visul la îndeplinire. Și cred cumva, că cei dragi care au murit, n-au murit cu adevărat, dacă ceea ce facem din momentul în care nu mai sunt fizic alături de noi, facem și în numele lor. Și îți spun concret la ce mă refer. Numele meu fiind Gáspár György, abia de când m-am mutat în București, oamenii au început să-mi spună Gáspár. În Satu Mare, una-două peroane îmi spuneau Gáspár, pentru că acesta e numele de familie. Însă Gáspár György a fost și numele tatălui meu – eu am fost botezat după tata. Dar eu n-am putut să mă identific în adevăratul sens cu numele meu până în momentul în care a murit tata. După ce a murit tata, nu doar că m-am identificat cu numele meu, dar viața a făcut în așa fel încât, mutându-mă în București, oamenilor de aici să le fie greu să pronunțe György, mie să-mi fie dificil dacă ei stâlcesc numele sau îmi spun Gheorghe și am zis, ok, Gáspár ar fi o variantă mai bună. Și pe măsură ce-au trecut anii, mi-am dat seama că fac asta nu doar pentru mine, ci și pentru tata – să-i reabilitez numele. Pentru că tata nu a fost, atâta vreme cât a trăit, genul de bărbat (nici ca partener, nici ca tată, nici ca fiu, nici ca prieten) cu care să te mândrești în mod deosebit. Era foarte rătăcit, dependența de alcool în ultimii 15-20 de ani a făcut ca viața lui să fie dificilă, viața noastră să fie dificilă și în ultimul an de viață, dacă îl vedeai, nu făceai diferența între tata și un om al străzii – se degradase deja atât de mult. Și rușinea, jena, frustrarea, supărarea și dezamăgirea noastre ca familie au fost foarte mari. Și faptul că acum lumea vede în mine un om a cărui părere contează, un om care scrie, un om care muncește și faptul că sunt apreciat în domeniul meu, în universul meu interior asta e o modalitate de a reabilita imaginea pe care au avut-o cei din familie, prietenii, rudele și legat de tata.
Spuneai într-un interviu că tu nu ți-ai trăit doliul imediat ce a murit tatăl tău, pentru că ai fugit de durere. Cum știi că fugi de durere și cum poți să te lași să treci prin durere, fără să fii consumat de ea?
În cazul meu, eu cumva, inconștient și poate și conștient, am ales să amorțeasc durerea și pentru că m-am simțit dator să preiau o parte din responsabilitățile unui cap de familie. Pe de altă parte, așa cum spuneam, pentru că tata s-a degradat înainte să moară, pentru mine, psihologic, el murise cu mult înainte, doar că fizic moartea lui s-a produs abia atunci, relația noastră fiind deloc ok în ultimii lui ani. Și sincer, în momentul în care am auzit că tata a murit, o parte din mine s-a simțit eliberată, o parte din mine a simțit că se încheie rușinea, certurile, nefericirea, conflictele dintre mama și tata. Chiar și acum, în timp ce vorbesc, îmi dau seama cât de greu trebuie să îi fi fost unei părți din mine să simtă o ușurare în momentul în care o persoană atât de importantă ca tata moare, în condițiile în care nevoia noastră, așteptarea noastră din partea părinților este să ne susțină și să-i păstrăm alături de noi o perioadă cât mai lungă de timp. Ce nu știam pe atunci e că în momentul în care-ți amorțești durerea pierderii, tristețea, furia, frustrarea, nu poți să nu-ți amorțești și emoțiile pozitive. Și eu cred că, efectiv, din momentul în care tata a murit și până pe la vârsta de 25-26 de ani, eram ca un robot. Eram foarte funcțional, din punct de vedere cognitiv, complet deconectat de emoțiile și sentimentele mele, dar fizic și corporal nu simțeam foarte multe, eram disociat – sunt mulți termeni clinici pe care i-am putea folosi.
Ce te-a făcut să te reconectezi la tine, cu toate trăirile tale – bănuiesc că și vinovăția a fost una dintre ele?
Vinovăția a venit foarte târziu. Vinovăția a venit cu puțin timp înainte să scriu cartea Copilul invizibil. Pentru că până la vinovăție, erau multe alte emoții cu care eu aveam de-a face. Am început Facultatea de Psihologie, m-am dus să studiez Psihologia la Cluj, o facultate de orientare cognitiv comportamentală, unde atenția se punea foarte mult pe gânduri, nu pe emoții și, în paralel cu Facultatea de Psihologie, am început o formare în hipnoza clinică. Acela deja a fost un moment care m-a ajutat să mă apropii de mine, reușind să nu activez mecanismele conștiente de apărare ale minții. Și în timpul formării în hipnoză, am auzit de o formare în Terapia Familiei și m-am înscris. Se făcea cu terapeuți din Ungaria (tata fiind de origine maghiară; bunicii mei abia dacă vorbeau limba română). Și a început cursul acesta greu, pentru că s-au adunat greu participanții, un curs în care s-a vorbit doar în limba maghiară, s-a vorbit doar despre familie, doar despre origini și, cumva, acela a fost un alt moment foarte important care m-a ajutat să-mi dau seama: stai puțin, tata a fost dependent de alcool și lucrurile au stat rău, dar nu poți avea o perspectivă atât de limitată, încât să spui că doar el a fost personajul negativ în toată povestea asta. Și în cadrul acestui program de formare în terapia familiei, aveam de făcut și module de dezvoltare personală, de autocunoaștere, care nu mai aveau de-a face cu partea teoretică, de înțelegere, ci, efectiv, cu bagajele psihologice pe care le aduci de-acasă. Și acolo am cunoscut unul dintre cei mai importanți oameni din viața mea: Emöke Tarján, o psihiatră și o psihoterapeută din Ungaria, cu care am început programul acesta de dezvoltare personală și alături de care am reușit cumva să încep să reiau legătura cu corpul meu, cu emoțiile mele – Emöke era și este unul dintre cei mai calzi, empatici și umani oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Și cu ea vorbeam foarte mult despre tata, despre copilul Gáspár, despre de ce consumă oamenii alcool, de ce există atât de multe dificultăți într-o relație de cuplu. Și cumva, vorbind despre toate astea, gheața cu care mi-am acoperit emoțiile și sentimentele a început să se topească, știind că ea e acolo și că mă susține și că nu sunt singur. Probabil că n-am fost niciodată singur, dar nu e suficient să ai oameni alături în momentul în care ți-e foarte greu, e nevoie să fie oameni care să nu facă pe deștepții, să nu-ți spună că n-ar trebui să simți asta, să nu încerce să-ți aline imediat durerea și suferința, adică, efectiv să-ți dea voie să plângi, să te întâlnești cu toată vinovăția, toată tristețea faptului că da, tata a murit, mi-e foarte dor de el, dar nu mi-e dor de tata care a murit, mi-e dor de tata pe care nu l-am avut vreodată. Și Emöke – care și acum e unul dintre cei mai importanți 5 oameni din viața mea și mă bucur atât de mult că avem o relație pe care o cultivăm cu atenție – m-a ajutat mult să cobor din minte în corp și să-mi dau seama că dependența de alcool a lui tata a fost modul în care el și-a exprimat durerea și suferința, a fost modul în care problemele de sănătate mintală pe care le-a avut el s-au manifestat. Nimeni nu și-a dat seama, însă, că în spatele acestor comportamente sunt niște probleme de sănătate mintală și că ar fi avut nevoie de ajutor de specialitate și că decât să-l tratăm ca pe un om rău, ar fi fost atât de important dacă ne-am fi putut activa empatia și compasiunea față de el.
„Suferința este un proces care nu ține cont de niciun program, de niciun orar.“ – spune Biden. Tu crezi în faimoasa teorie a celor 5 stagii ale durerii? Chiar dacă drumul durerii este particular pentru oameni, există borne comune în suferința aceasta?
Psihologia pierderii asta spune. Și, într-adevăr, Elisabeth Kübler-Ross e foarte renumită cu teoria despre procesul de prelucrare a pierderii. Însă de sufletul meu este mai apropiată o altă teorie, propusă de Verena Kast – un psiholog jungian care trăiește și în prezent. Spune și ea că există un proces cu mai multe etape, sunt un pic diferite de etapele prezentate de Kübler. Verena Kast spune că este partea de negare (care e și la Kübler-Ross ca primă etapă) – atunci când efectiv, șocul e atât de mare, încât nu putem accepta realitatea, și șocul e cu atât mai mare cu cât moartea se întâmplă brusc. După etapa asta de șoc și de negare (care la mine a durat mulți ani), începe etapa furtunilor emoționale, spune Verena Kast, în care sunt fluctuații de la tristețe la furie, la speranță, dezamăgire, anxietate, vinovăție, rușine, care, iar, durează și care sunt suprapuse. Cea de-a treia etapă este regăsirea, bucuria și eliberarea. În cea de-a treia etapă deja mintea știe clar că persoana respectivă a murit, emoțiile nu mai sunt atât de intense, sufletul nostru se vindecă, însă, chiar dacă mintea știe foarte clar că persoana dragă a murit, avem impresia că o revedem undeva – fie pe stradă, pentru că cineva seamănă foarte tare, fie e vorba de vocea cuiva. Pentru câteva milisecunde apare recunoașterea, bucuria, după care vine vocea rațiunii care spune „stai puțin, nu e tata“. Iar cea de-a 4-a etapă, spune Verena Kast, este integrarea pierderii, care înseamnă că noi am integrat în personalitatea noastră și în felul nostru de-a fi niște trăsături și deprinderi care îi aparțineau persoanei care nu mai este fizic alături de noi. Prietena de care îți spuneam, Emöke, îmi povestea că în perioada în care tatăl ei trăia, obișnuia să bea cafeaua direct din ibric. Și după ce a murit tatăl ei, la un moment dat și-a dat seama că face și ea exact asta – asta apropo de partea de integrare și cum putem să ducem în noi, nu doar în amintirile noastre, ci, efectiv, în personalitatea noastră, în structura noastră psihologică, ceva din persoana dragă. Verena Kast spune că e nevoie de procesul acesta cu mai multe etape, pentru că atunci când moare cineva drag, de fapt, moare o parte din noi, din sinele nostru, din felul nostru de-a funcționa. Și pentru ca sinele meu să se poată reconstrui, să poată să treacă de la 2 la 1, este nevoie de procesul acesta de prelucrare a pierderii. Pentru că nu e doar uitare, nu e doar obișnuință, ci efectiv, în universul nostru interior sunt foarte multe mecanisme care se transformă din punct de vedere psihologic și emoțional. Și dacă le-am acorda un pic mai multă atenție, dacă am fi un pic mai conștienți, dacă cineva ne-ar educa să ne îndreptăm atenția și către lumea asta invizibilă, nu am mai avea atât de multe traume, atât de multe dureri pe care să le cărăm după noi o viață întreagă. Pentru că pierderile sunt nenumărate și fiecare pierdere nouă activează o pierdere veche pe care nu am procesat-o. Au trecut mulți ani până să realizez că prima mare pierdere pe care am trăit-o și care era încă o rană pentru copilul invizibil din mine a fost la vârsta de 5 ani, când părinții mei au divorțat. Și nici măcar nu conștientizasem asta, că a fost atât de dificil și dureros pentru copilul Gáspár. Evident că mama și-a dus energia înspre a asigura nevoile de bază ale familiei, legătura cu tata am pierdut-o pentru o perioadă de timp și de nevoile emoționale și psihologice nu s-a mai ocupat nimeni. Și nevoile astea rămân acolo. Și durerile rămân acolo. Și eu sunt ferm convins că după aceea, de fiecare dată când se schimba ceva, când aveam câte o despărțire amoroasă, toată durerea asta revenea la viață, ca un mesager care îmi spunea „acolo e mult”, dar dacă nu ne obișnuim mintea și dacă nu ne spune cineva că durerile din prezent nu sunt legate doar de pierderea din prezent, ci de toate pierderile, avem impresia că e vorba doar despre momentul prezent. Așa că de aceea ar fi bine să respectăm procesul de prelucrare a pierderii, care, de fapt este un proces de transformare.
Te echipează o pierdere pentru o ulterioară pierdere? Ești mai pregătit a doua oară?
Cred că viața e construită în așa fel încât pierderile astea să ne pregătească pentru viitoare pierderi. Însă Universul ne lasă pe fiecare dintre noi să ne învățăm lecția. Și dacă primele pierderi majore – moartea cuiva drag – sunt procesate, sunt integrate, atunci cred că da, vom fi un pic mai pregătiți pentru următoarele pierderi. Însă nu și dacă noi o luăm pe scurtătură, dacă evităm să vorbim despre asta – și evităm să vorbim, pentru că e această tendință de a crede că a vorbi despre durere înseamnă a amplifica durerea, dar nu este o formă de amplificare, înseamnă doar a-ți permite să o simți. Și dacă nu o simți, ea nu se vindecă, nu te transformi. În momentul în care îți dai voie să treci o dată prin procesul ăsta de prelucrare a pierderii în adevăratul sens al cuvântului, data viitoare când te vei întâlni din nou cu o pierdere, pentru creierul tău, pentru partea ta conștientă, inconștientă, nu va mai fi ceva complet necunoscut, va fi ceva familiar, va fi ceva ce nu e deloc plăcut, nu e deloc confortabil, dar…
…măcar recunoști…
Exact. E și aceasta o problemă, apropo de parenting: lumea vorbește despre faptul că nu le facem educație sexuală copiilor (și așa e!), dar nu le vorbim nici despre momentul în care a murit pisicuța și preferăm să mergem să le cumpărăm alta identică. Intențiile sunt foarte bune – să îi protejăm pe copii – dar nu ne dăm seama că, de fapt, e ca atunci când nu îi predai copilului ce înseamnă alfabetul și te aștepți ca el să citească singur în mod cursiv și să construiască eseuri de nota 10 la liceu – n-ai cum! Și restanțele astea, timpul, din păcate, nu le umple sau nu le acoperă. O să iasă anul ăsta la Pagina de psihologie o altă carte intitulată Cinci invitații, care e tot despre moarte și în care autorul ne spune că, de fapt, moartea e cel mai bun punct de la care putem porni pentru a învăța să ne apreciem viața. E dureros, e dificil, însă în momentul în care îi obișnuim pe copii cu asta și nu transformăm moartea într-un subiect tabu, deja îi echipăm cu deprinderile cognitive și emoționale necesare pentru a se pregăti în caz de pierderi.
„Al doilea an este, în multe feluri, mai rău. Șocul a dispărut, la fel și ciudățenia faptului de a trece pentru prima dată prin toate serbările, aniversările și zilele de naștere, iar prezența de netăgăduit a pierderii începe să se așeze” – spune Biden în carte. Din experiența ta, care sunt pragurile dificile după o pierdere?
Dacă ne uităm la psihologia pierderii (și aici mă refer și la experiența din cabinet), cele mai dificile sunt momentele cu încărcătură simbolică: sărbătorile, aniversările, comemorările. Abia de vreo 3 sau 4 ani încoace, luna martie e o lună mai ușoară pentru mine – deoarece, apropo de sincronicități, Emöke e născută în martie, tata era născut în martie și-a murit în luna martie. Și după ce a murit tata, martie era o lună în care nu-mi găseam locul, în care eram extrem de agitat și tensionat, mă simțeam haotic…
Dar ai știut de ce? Ai identificat de ce?
℗PUBLICITATE
Nu. Ok, știam cumva că 5 martie e ziua în care s-a născut tata, 20 martie e ziua în care a murit, 22 martie e ziua în care l-am îngropat, dar nu legam datele la modul rațional și după aceea, am început să-mi dau seama că da, în luna martie ar fi bine să fiu un pic mai blând și mai generos și să realizez că acolo încă se vindecă ceva în mine, ceva e într-un proces de transformare. Însă foarte mulți oameni spun că primul Crăciun, primul Paște, primul Revelion, prima aniversare, toate parastasele sunt grele. În primul an, emoțiile astea care vin din etapa de furtună emoțională sunt atât de copleșitoare, încât nu prea ne gândim la ce-am putea face pe viitor, cum să trăim fără persoana dragă, fiindcă suntem într-un soi de ceață. Pe măsură ce avansăm în procesul de prelucrare a pierderii, care în condiții sănătoase durează 2 ani (dar, așa cum a fost cazul meu, se poate extinde la mult mai mulți ani), în al doilea an, deja intensitatea emoțiilor scade și începem să ne adresăm întrebări de genul Oare e ok să mă întâlnesc cu alți bărbați sau nu? Oare cum să fie acea femeie cu care mă voi întâlni de acum încolo? Dar dacă mă gândesc la asta e corect față de persoana decedată, despre care am spus că e iubirea vieții mele? Dar ce or să spună copiii, prietenii?
Primele sărbători după ce a murit persoana dragă le petrecem în liniște, în tăcere, doliul e extrem de puternic, în al doilea, al treilea, al patrulea an deja ne întâlnim și cu emoția de fericire, de bucurie, și ne simțim vinovați, pentru că vine o parte din mintea noastră și ne spune Cum poți să mergi mai departe? Și asta, iar, din cauza lipsei de educație. Zi de zi mor atât de mulți oameni, zi de zi se întâmplă atât de multe catastrofe și le auzim la știri și nu le analizăm, avem impresia că sunt doar niște scenarii de filme care nouă nu ni se pot întâmpla, nu prea ne conectăm cu durerea, ne conectăm cu durerea cazurilor pe care le vedem la știri abia când ne aflăm și noi în acea situație.
Noi avem în momentul acesta 60.000 de oameni morți de COVID. Unii am avut pierderi proprii, alții doar auzim despre ele. Ne afectează la nivel colectiv un număr atât de mare de morți, se impregnează asta cumva în noi?
N-am niciun dubiu că ne afectează. Am abordarea aceasta relațională, care se bazează pe o perspectivă sistemică, care, apropo de ce ne arată fizica cuantică și cosmologia cuantică, pornește de la ideea că totul este interconectat. Și așa cum ne afectează războaiele din diferitele părți ale lumii, așa cum ne afectează certurile, abuzurile, violența care se petrec în familia din vecini, exact așa ne afectează și toate aceste decese. Însă suntem în etapa de negare. Și aici, la a nega durerea și suferința celor din jur, suntem ași. Pentru că asta exersăm de mici, suntem pregătiți, apropo de cuvântul acesta pe care l-ai adus în discuție de mai multe ori. Și nu înțelegem după aceea de ce sunt atât de multe conflicte în familia noastră, de ce românii sunt atât de puțin inimoși și generoși când vine vorba de semenii lor, de ce oamenii de la oraș nu-și cunosc vecinii. Așa că n-am niciun dubiu că aceste 60.000 de decese ne afectează în moduri în care încă nu ne dăm seama.
Revenind la cum gestionezi suferința și cum te prezinți în fața lumii într-un astfel de moment, Biden spune că s-a simțit foarte rușinat că a plâns în public când fiul lui a făcut primul atac cerebral, înainte să fie diagnosticat. De ce ne este atât de greu să fim vulnerabili, chiar în condiții de suferință extremă, justificabilă în fața altora? De ce trebuie să fim impecabili în fața lor, chiar dacă am avea dreptul să suferim?
Brené Brown, Harriet Lerner, Janet Woititz sunt doar trei dintre femeile care și-au făcut vocea cunoscută la nivel mondial, care scriu și vorbesc mult despre vulnerabilitate și care spun că pentru cei mai mulți dintre noi vulnerabilitatea este o slăbiciune și pentru cei mai mulți dintre noi vulnerabilitatea este dezgustătoare.
De ce?
Hai să ne uităm care sunt mesajele pe care le primim de când ne naștem, despre vulnerabilitate. Copilașul plânge și ce se întâmplă? Dacă ne întoarcem pe vremea copilăriei noastre, părinții ne spuneau Ok, te-ai lovit, ridică-te, mergi mai departe, nu face scandal! E o strategie de parenting cu care mulți dintre noi am crescut. Eu am fost un copil foarte împiedicat, la propriu. În perioada 5-8 anișori era greu să merg cu cineva pe stradă fără să mă împiedic, fără să mă culegi la un moment dat de pe jos și vara tot timpul genunchii mei erau juliți. Îmi aduc aminte și acum, și biologic și cognitiv, foarte clar cum era când mă smulgeau de pe jos, era sentimentul de rușine – sunt ferm convins – pentru ai mei: Ce ți-am spus? Fii un pic mai atent, unde-ți sunt ochii, de ce nu?… Și toate mesajele acestea nu fac altceva decât să îți transmită ideea că nu e ok să fii vulnerabil. Alt mesaj pe care îl primim atunci când moare cineva este O să treacă, o să fie bine, oprește-ți lacrimile, oprește-ți suferința. Pentru că eu nu o pot duce. Pentru că și pe mine m-au educat într-un anumit fel și pentru că dacă eu nu-mi pot duce suferința mea, nu o voi putea duce într-o manieră autentică nici pe a ta. Și în momentul în care văd că tu ești vulnerabil și suferi, nu știu ce să fac cu tine și mă distanțez fizic, psihologic, emoțional. Dacă ne gândim la cele mai dificile momente în relațiile de prietenie, în relațiile cu colegii, ele sunt acelea în care unui coleg, unui prieten, unui vecin i-a murit cineva drag și urmează să ne întâlnim. Să îl sun, să îi scriu? Mai bine nu-l sun, mai bine nu-i scriu. Trec câteva săptămâni. Dar cum să-l sun acum și să vorbesc cu el despre faptul că nu am fost la înmormântare sau dacă-l sun și vorbesc cu el, ce să-i spun? În momentul în care vedem pe cineva că își permite curajul și forța de a fi vulnerabil și de a se întâlni cu propriile dureri și suferințe avem posibilitatea de a rămâne acolo și de a onora durerea și suferința celuilalt.
Tu mărturiseai că nu ai o relație foarte bună cu moartea. Care sunt motivele voastre de „tensiune“?
E o relație complicată, la care lucrez de ceva timp. Și spun că nu am o relație bună cu ea, pentru că am evitat-o conștient, intenționat, pentru că mi-e frică de ea. Acum, parcă nu îmi mai e atât de frică, dar în trecut îmi era și, pe măsură ce mă apropii de vârsta de 40 de ani, (anul ăsta fac 40) îmi dau seama că Freud avea dreptate cu criza vârstei de mijloc, deși mulți ani mi s-a părut că e o prostie. Dar îmi dau seama că nu e așa și că dacă până pe la 38 mi se părea că am atât de mult timp și se mai pot face atât de multe, acum timpul devine din ce în ce mai prețios. Exemplele din familie nu sunt prea încurajatoare: tata a murit când a avut 40 și un pic de ani, mama, bunicii mei, odată cu pensionarea s-a cam încheiat viața pentru ei.
De aceea muncești tu neobosit?
De exemplu… Vreau să caut în mod conștient, să aduc în viața mea modele care să-mi dovedească că da, se poate trăi foarte bine și după vârsta de 40 de ani. Și-mi amintesc constant ce a spus Jung, că, de fapt, viața începe cu adevărat după vârsta de 40 de ani. Revenind la întrebarea ta, sunt într-un proces de a-mi îmbunătăți relația cu moartea.
Cum procedezi?
Citind despre moarte. Apoi, unul dintre filmele preferate pe care le-am văzut în ultimii ani este Coco, un desen animat la care m-am uitat de mai multe ori și la care am plâns de mai multe ori și îmi dau seama cât de benefic e asta pentru relația mea cu moartea. Și în 2020, cam în perioada în care am început să conștientizez că e nevoie să îmi îmbunătățesc raportarea față de moarte, a sunat bunica de la Satu Mare într-o zi, să vorbim despre un proiect. Bunica are multe idei, multe planuri. Și ea mi-a zis: E momentul să facem un cavou pentru familie. M-am blocat. Inclusiv ideea asta, că nu am încă o casă a mea, pentru că trăiesc cu chirie dintotdeauna și nu știu dacă o să am vreodată o casă a mea, dar o să am deja un cavou al meu a fost funny – și am povestit mult cu prietenii mei despre asta în 2020. Și când am mers la Satu Mare în anul respectiv ne-am dus în cimitir cu bunica și ne-am uitat ce ne place, care ni se pare că e culoarea mai potrivită, ce material e de calitate. Într-un mod foarte interesant, asta a dus la o apropiere între mine și bunica. Și mi-am făcut curaj să o întreb cum se raportează ea față de moarte, o întrebare foarte sensibilă, pe care nu am adresat-o niciunui alt membru din familie. Și am întrebat-o dacă îi e frică. Mi-a răspuns că Nu, nu mi-e frică, sunt ok cu asta, știu că va urma, îmi doresc să nu vină repede, ca să petrec cât mai mult timp cu voi. Și cred că ce o ajută pe ea, apropo de cum se pregătesc oamenii, e faptul că bunica e o persoană foarte religioasă și are o relație foarte apropiată cu divinitatea și credința e o resursă importantă pentru ea. Însă mama, frații mamei și ceilalți oameni din familie n-au găsit încă curajul să adreseze astfel de întrebări, să vorbească atât de deschis cu bunica. Ea e cea mai în vârstă acum, e omul cu cea mai multă experiență, apropo de faptul că pe măsură ce înaintăm în vârstă vedem lucrurile altfel, și mi se pare că e atât de păcat că nu îndrăznesc să facă asta și să riște, pentru că de la cine altcineva am putea învăța lucrurile astea importante, dacă nu de la ea, cu cine altcineva să le discutăm? Și asta ar fi o modalitate de-a normaliza un pic, de a ne educa un pic. Sunt oameni la noi în familie care evită și să se uite la un film în care subiectul este moartea.
Ce cărți și filme despre pierdere recomanzi?
Recomand Despre moarte și a muri, de Elisabeth Kübler-Ross, Doliul și separarea, cartea Verenei Kast, cartea lui Biden, Promite-mi, tată!, Alegerea lui Edith Eva Eger, omul cel mai important pe care l-am cunoscut anul trecut și care prezintă în această carte felul în care a trecut prin diferite pierderi și noua carte pe care o vom publica noi anul acesta, Cele 5 invitații. Iar la capitolul filme, recomand Coco, Hachiko: povestea unui câine și un film cu Amanda Seyfried, Arta cursei în ploaie – ea e o mamă care suferă de cancer și moare, are soț, are un copil și filmul arată cum trec soțul și copilul peste asta, dar povestea este foarte frumoasă, pentru că este prezentată din perspectiva cățelului familiei – vocea narativă din film. Și nu știu de ce îmi vine în minte acum, nu știu dacă este despre moarte, dar, cu siguranță, este despre relații dificile, August: Osage County, cu Julia Roberts și Meryl Streep, despre o familie cu multe traume și multe pierderi. Și mai era o piesă de teatru la Odeon, dincolo de Oscar și Tanti Roz (care este și o recomandare de carte, iar piesa de teatru am văzut-o de cel puțin 5 ori), despre o mamă care e pe moarte și două fiice, una care s-a sacrificat și a trăit alături de ea și nu și-a făcut viață proprie și cealaltă, care se întoarce în familie doar acum, în perioada asta, în care e mama pe moarte – cam astea îmi vin în minte acum.
Ți-ai scris vreodată un epitaf? Ce ți-ar plăcea să scrie pe piatra ta de mormânt?
Nu și mi-e greu cu asta – apropo de cavoul familiei, pentru că acolo deja e numele meu, bunica a insistat foarte tare să punem și poze și am zis Nu! ̶ până la poze, nu vreau ca pe acest cavou să fie un medalion cu Gáspár tânăr, vreau să fie cât mai bătrân dacă se poate (râde).
Mai puțin straniu, dar din aceeași sferă: cum ți-ar plăcea să te țină minte lumea și pentru ce (din ce-ai făcut până acum)?
Eu am 4 valori în viață: curajul, compasiunea, conectarea și una dintre valorile despre care vorbesc și scriu puțin (și sper ca după 40 să vorbesc și să scriu mai mult) e credința. Mi-ar plăcea să se spună despre mine că am fost un suflet curajos, plin de compasiune și bunătate, care a pus conectarea și relațiile mai presus de orice și care nu și-a pierdut credința în bunătate și în speranță și în mai bine și în oameni.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
