fbpx
skip to Main Content
Soarele Răsare în Fiecare Zi, Chiar și în Timpul Distanțării Sociale. De Ce N-ar Răsări și Inteligența Relațională?

„Stăm în casă și nu ne mai suportăm! Spațiul a devenit, parcă, mai mic decât era înainte și – cu toată tensiunea care s-a acumulat – nu mai avem loc unul de altul și nu facem altceva decât să ne dăm la gioale. Lupta asta m-a obosit! Nu mai pot!“ Acestea sunt cuvintele uneia dintre clientele cu care am lucrat zilele acestea, în online. Eu eram în „cabinetul de criză“ organizat acasă, iar ea se retrăsese pe balcon pentru a avea puțină intimitate.

Indiscutabil, rutina vieții de zi cu zi s-a schimbat, iar obișnuite „ieșiri“ din crizele conjugale nu ne mai sunt accesibile. Dacă în trecut ne mai răcoream odată ce plecam spre locul de muncă, la o întâlnire cu prietenii, către sala de sport ori chiar și până la colț (pretinzând că avem ceva de cumpărat), acum nici aceste opțiuni nu ne mai sunt disponibile. Iar gândul că vacanța de primăvară și călătoria de Paști sunt, de asemenea, compromise ne poate face să vizităm și mai des marginile prăpastiei disperării.

Lipsa posibilităților de refugiu ne poate stresa la fel de tare ca pandemia care s-a întins asupra noastră. Iar lipsa abilităților de inteligență emoțională și relațională ne costă la fel de mult ca zilele în care suntem în șomaj tehnic sau cele în care realizăm că mult protejatele businessuri ne sunt atât de amenințate.

Este ca și cum mașina timpului ne-ar fi dus înapoi în trecut. Un trecut necunoscut nouă, dar despre care am aflat de la bunici sau din povestirile rudelor în vârstă. Se spune că demult, demult, terapia de cuplu era foarte diferită de cea din prezent. Atunci când partenerii nu se mai înțelegeau și comunitatea nu știa cum să-i mai ajute, îi izolau într-o încăpere în care erau distanțați social de restul semenilor și, chiar dacă primeau zilnic mâncare, aveau de împărțit aceeași farfurie, aceleași tacâmuri și nici paturi nu aveau mai mult de unul. Iar ceea ce s-a constatat a fost că cei care nu și-au scos ochii (la figurat) au reușit să-și salveze relația și să iasă din izolare ca doi aliați, nu ca inamicii care au fost când li s-a impus carantina.

În paranoia de moment, mă întreb în ce măsură și-a propus Natura să facă același experiment cu noi. Desigur că nu avem niciun indiciu validat științific în acest sens. Dar asta nu înseamnă că nu avem de pus osul la treabă, în scopul de a transforma această criză într-o oportunitate pentru cuplul și familia noastră.

Iată câteva recomandări de conviețuire inteligentă în cuplu, pe timpul izolării în casă

1. Cu toții suntem mai mult sau mai puțin polarizați și avem de învățat să trăim cu asta. Nu sunteți singurii care constată că „unul este cea și celălalt, hăis“. Da, și în ograda noastră unul dintre parteneri cheltuie pentru a se asigura că nu ne va lipsi nimic, iar celălalt este vistierul care notează fiecare bănuț ce s-a dus. Ea vrea să fie la minut cu tot ce se întâmplă în lumea bântuită de noul SARS-CoV-2, iar el nu înțelege de ce nu are omenirea mai multă rațiune în momentele grele, ca să nu se mai lase influențată de toate știrile false. El vrea să mai aștepte, înainte de a lua decizii majore, iar ea a planificat totul – până în cel mai mic detaliu – pentru ca incertitudinea să nu-i ia prin surprindere. Ea pare să supraevalueze totul, iar el nu înțelege că subevaluează totul.

Este ceva anormal, din perspectiva terapeutului de cuplu? Răspuns corect: Nu! Oamenii sunt diferiți și unicitatea fiecărui partener devine vizibilă mai ales în situații de criză.

2. Stați liniștiți, niciunul dintre noi nu are toată țigla pe casă, dar este important să fim nebuni pe rând. Certurile fac parte din povestea fiecărui cuplu. Chiar și cei care s-au angajat doar la o poveste de iubire (nefiind dispuși să aibă și o poveste de viață împreună) îmi povestesc, în terapie, că se ceartă – inclusiv în vremuri de criză și indiferent că sunt izolați împreună sau separat. Stresul venit odată cu toate aceste schimbări și reguli (care ne fac să nu ne mai recunoaștem viața) scoate din noi anxietatea, zbuciumul unui trecut dificil și demonii de mult uitați… care azi s-au reîncarnat în gândurile, acțiunile și manifestările noastre. Iar în astfel de momente suntem de nerecunoscut, atât în fața celorlalți, cât și a oglinzii din propria minte. Cu toții greșim, o dăm în bară. Unii dintre noi sunt haotici sau rigizi, astfel că etichetele de genul „bipolar“, „borderline“, „psihotic“, „autist“ sau „obsesiv-compulsiv“ definesc comportamentele lor. Cu tot respectul față de fiecare dintre noi, este de recunoscut faptul că aceste etichete definesc destul de bine purtarea unora în cuplu și nu numai, în vremurile acestea grele.

℗PUBLICITATE


Este ceva anormal, din perspectiva terapeutului de cuplu? Răspuns corect: Nu! Certurile sunt endemice relațiilor și – mai mult decât atât – acestea sunt indicatoare ale unui progres pe cale să se întâmple, după cum ne învață cartea Împreună la bine și la greu.

3. Putem face ceva, pentru a nu ajunge cu toții la balamuc? Fiecare furtună care se abate asupra vieții noastre ne poate induce teamă. Dar asta nu înseamnă că noi nu am putea face ceva, cât timp așteptăm să treacă greul. Copiii nu sunt în vacanță, așa cum nici noi, adulții, nu suntem în concediu. (Da, știu, e nașpa, dar asta este!) Mai mult ca oricând, e important să exersăm regulile de politețe relațională: „te rog“, „mulțumesc“, „apreciez“. Și nu, acestea nu au nicio treabă cu corectitudinea politică, sunt cele mai evidente dovezi de inteligență relațională în vremurile în care este atât de ușor să rănești și atât de greu să fii blând și încrezător. Așa cum am mai spus, este ok să ne certăm, dar să o facem cu cap. Adică cum? Acceptând că și celălalt poate avea dreptate, că fiecare comportament are un sens și că, dacă am impresia că sunt singurul care suferă, copilul invizibil din mine îmi blochează luciditatea și percepția asupra realității. Pe când eram copii, vedeam lumea într-o manieră complet egocentrică: credeam că totul este despre noi și că, dacă nu primim ceea ce vrem, atunci fie noi, fie ceilalți sunt niște răi. Dar, ca adulți, avem resurse cognitive mult mai bogate, o empatie ce poate fi exersată și o minte care poate fi deblocată. Dacă vom face toate acestea, vom crește și vom fi mai puternici. Dacă ne vom complăcea în rolul de victimă, poate că ne va salva cineva, dar nu avem nicio garanție.

Este ceva anormal din perspectiva terapeutului de cuplu? Răspuns corect: Nu! Oamenii în situații de criză gândesc, spun și fac lucruri pe care ulterior le regretă și de care se rușinează. Trecerea de la ceartă la dialog nu este floare la ureche, dar este posibilă după cum ne asigură John și Julie Gottman.

4. Totul va fi bine, dar pentru asta nu-i suficient să medităm; avem nevoie să ne cultivăm reziliența, capacitatea de a simți și inteligența relațională. Pentru a avea încredere în bine, în Divinitate și în omul de lângă tine, ai nevoie de mult curaj. Este ușor – chiar dacă nu-i și sănătos – să te lași pradă gândurilor negre, să îți repeți că nu te poți baza pe nimeni și să te vaiți 24 de ore din 24. Ca psiholog clinician, cred mult în ventilarea emoțiilor, în exprimarea trăirilor dificile, dar știu că totul depinde și de #puterearelațiilor. De asemenea, susțin cât pot de bine – și practic constant – meditația și starea de prezență conștientă (mindfulness și rugăciune). Dar toate acestea nu sunt cu adevărat utile, dacă nu mă întâlnesc și cu vulnerabilitatea de a face ceva diferit. Sigur, veți spune, tot ce facem acum este nou și diferit. Iar eu vă voi răspunde că aveți perfectă dreptate. Dar noi vorbim acum despre relația de cuplu (în acest context, este nevoie să ne exersăm inteligența relațională). „Diferit“ nu este echivalent cu „rău“, chiar dacă la început ne simțim extrem de temători, neîncrezători și nenaturali. Ce să facem diferit? Ei bine, să fim atenți la ce spunem și cum spunem. Să vedem și partea bună în omul de lângă noi (este clar că până acum i-am descoperit 99% dintre defecte). Iar când am descoperit ceva negativ la partener, să căutăm a vedea cum se manifestă aceeași trăsătură și în noi. Să conversăm așa cum nu am făcut-o până acum – într-un mod care să protejeze spațiul dintre noi; să vorbim seara înainte de culcare sau dimineața după trezire, despre ce-i greu și musai și despre ceea ce este bine; să-l întrebăm pe celălalt ce vrea să facă după ieșirea din izolare și despre visurile care-i mențin speranța și încrederea în viață; să ascultăm în așa fel încât să nu vrem să rezolvăm fiecare problemă verbalizată de partener; să căutăm legătura dintre prezent și trecut („Cum se leagă ceea ce trăiești acum de copilăria ta?“) fără să ne confundăm cu Freud; să ne reamintim, din nou și din nou, că acum suntem suficient de bine, iar viitorul nimeni nu-l poate anticipa corect.

Este ceva anormal din perspectiva terapeutului de cuplu? Răspuns corect: Nu! Inteligența relațională se poate cultiva prin practică; teoria este bună, dar nu face nicio minune. Creierul emoțional (care are propria memorie, diferită de cea a cortexului prefrontal) învață și își schimbă tiparul de funcționare doar pe bază de experiență.

Ne este greu? Da! Ne este frică? Da! Putem face ceva pentru a ne fi mai bine? Da! Omul, de unul singur, este ca peștele pe uscat: nu poate supraviețui. Pentru a trăi, are nevoie de apă – așa cum noi avem nevoie de contactul cu ceilalți oameni. Iar acum a venit momentul să fim conștienți de importanța conexiunilor interpersonale, să realizăm că nu ne este bine, dacă suntem singuri sau câștigăm în defavoarea celorlalți. Noi toți suntem parte din #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia!

Gáspár György

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Back To Top
×Close search
Caută