Unul dintre termenii pe care-i întâlnim tot mai des în vocabularul uzual al ultimilor ani este cel de „narcisism“. Părintele cu mecanism narcisist poate să „arunce o umbră devastatoare asupra stimei de sine a copilului“, aflăm din cartea Fiicele adulte ale mamelor narcisiste. Majoritatea copiilor crescuți de părinți narcisici ajung să manifeste un nivel ridicat de autocritică, să nutrească sentimente de inadecvare, să se autoculpabilizeze și chiar să se autoizoleze din punct de vedere emoțional. Fiind vorba despre un fenomen psihologic atât de complex, am invitat mai mulți dintre colaboratorii noștri să ne răspundă la câteva întrebări-cheie.
Repondenții acestui panel sunt: Gabriel Panțiru (psiholog, psihoterapeut și colaborator al platformei paginadepsihologie.ro) ● Lorena Oltean (psiholog și psihoterapeut în formare, colaboratoare a platformei paginadepsihologie.ro) ● Cornelia Paraipan (psihiatru și psihoterapeut de familie și cuplu, coordonator de programe de formare în cadrul AMPP) ● Mihaela Svet (psiholog, psihoterapeut de familie și specialistă în terapia somatică, colaboratoare a platformei paginadepsihologie.ro).
Ce înseamnă din punct de vedere psihologic narcisismul?
Cornelia Paraipan: Narcisismul este un continuum de trăsături psihologice ce afectează, în grade variate, funcționalitatea individului, de la trăsături accentuat narcisice până la forme patologice, precum tulburarea de personalitate narcisică. Rana narcisică constă în a avea o capacitate limitată sau absentă de accesare a empatiei, o preocupare excesivă pentru căutarea aprobării și a admirației, o stimă de sine exagerată până la grandiozitate, nebazată însă pe competențe, precum și o serie de convingeri cognitive rigide precum: „Eu sunt special și de aceea merit tratament preferențial, ce reflectă statutul meu special!“.
Lorena Oltean: Narcisismul presupune o convingere disfuncțională centrală, dificil de identificat, potrivit căreia „Eu sunt inferior, defect, slab și neimportant, imposibil de iubit și singur“, suficient de dureroasă încât să fie mascată prin sentimente de îndreptățire (tendința de exploatare, infatuare, lipsă de empatie), căutarea aprobării, standarde nerealiste (fuga după atenție, statut superior, autonomie exagerată) ori autocontrol insuficient.
Mihaela Svet: Narcisismul este privit corect pe un spectru. Cu toții avem trăsături narcisice într-o anumită măsură. Persoanele care prezintă caracteristici ale narcisismului spre extrema spectrului au o imagine distorsionată despre sine, trăiesc multă rușine și autorespingere, simt o nevoie acută de a fi văzuți, de validare și de apreciere. Însă pentru a primi un diagnostic de Tulburare de personalitate narcisică (narcisismul patologic) trebuie îndeplinite un set de criterii medicale de diagnostic.
Gabriel Panțiru: Narcisismul descrie un tipar de personalitate caracterizat de un sentiment cvasipermanent de grandoare, o nevoie continuă de admirație și o lipsă marcantă de empatie. El este prezent pe un continuum, care variază de la o zonă de narcisism normal, unde persoana manifestă o imagine de sine pozitivă și abilități sociale pozitive, la un narcisism considerat patologic, unde lipsa de empatie se asociază și cu o nevoie puternică de a-i controla pe ceilalți.
Cum afectează viața copiilor o mamă care suferă din cauza narcisismului?
Mihaela Svet: În abuzul narcisic, copiii sunt tratați ca și cum ar fi parte din părinte, prelungire a acestuia. Ei nu sunt văzuți pentru ceea ce sunt, ci sunt obiectificați, există și funcționează mai degrabă ca instrument pentru părinte, pentru a satisface nevoile de apreciere și stimă ale acestuia, renunțând la propriile dorințe și nevoi, la propria identitate. Sub această imagine idealizată despre cum ar trebui să fie, există multă rușine, respingere și durere.
Lorena Oltean: Pentru a îndeplini în mod satisfăcător nevoile viitorilor purtători de responsabilitate, calitatea de mamă ar trebui să presupună implicit empatie în relaționarea cu copiii ei. O mamă narcisistă poate fi deficitară pe acest segment, absorbită fiind de propria stimă de sine supradimensionată și protectivă (față de ea însăși, evident), care o determină să acționeze afișând comportamente și tipare inflexibile și dezadaptative.
Gabriel Panțiru: O mamă care prezintă manifestări narcisice are dificultăți în a vedea și a se conecta cu nevoile copilului și cu viața lui emoțională. Copilul devine fie un mijloc, fie o piedică în împlinire propriilor fantezii de grandoare. Această incapacitate a mamei conduce la o ruptură profundă în interiorul copilului, acesta pierzând legătura cu propriul corp și propriile nevoi, pentru a se centra pe nevoile și solicitările mamei, scopul final fiind acela de a păstra o relație fără de care n-ar putea supraviețui. Copilul își va spune în mod inconștient: „Voi renunța la mine și voi fi așa cum ai tu nevoie să fiu pentru că, fără tine, eu nu pot trăi“.
Cornelia Paraipan: Copiii crescuți astfel au dificultăți majore în a se diferenția și recunoaște pe ei înșiși ca persoane cu nevoi, emoții, convingeri și valori distincte de cele ale părintelui său. Acești copii trăiesc frecvent cu teama de eșec și de respingere sau abandon în relații, până la un sine fragil, și sentimente constante de insuficiență și/sau deficiență, rușine și perfecționism compensator, depresie, anxietate, consum de substanțe și comportamente de autovătămare.
Dar relația de cuplu cum este afectată?
Lorena Oltean: Narcisistul se plânge constant în privința partenerului și își minimalizează propriile comportamente problematice. Dacă este confruntat insistent, poate intra în triade zilnice de dezaprobare exagerată, discursuri moralizatoare, derâdere sau încercări de a-și controla jumătatea. În timp, partenerul va observa contrastul puternic între imaginea bine îngrijită a narcisistului în public și experiența personală de a se confrunta cu un vid emoțional.
Cornelia Paraipan: Adulții care au crescut cu o mamă cu rană psihologic narcisică au frecvent tendința de a-și alege ca parteneri de cuplu persoane asemănătoare părintelui narcisic – reci, indisponibile emoțional, critice, punitive psihologic sau fizic, care le vor confirma convingerile despre lipsa de importanță a lor și nevoile lor sau că nu merită iubire și acceptare, decât atunci când își dovedesc valoarea în fața partenerului. Astfel, relația repetă un tipar familiar, frecvent inechitabil și disfuncțional.
℗PUBLICITATE
Gabriel Panțiru: Paradoxul narcisismului este că relația de cuplu începe cu o experiență inițială pozitivă, partenerul fiind atras de existența unor calități precum încrederea manifestată în contextele sociale, șarmul și capacitatea de a se face plăcut(ă). Pe termen lung, relația ajunge să fie problematică din cauza lipsei de empatie, a centrării exagerate pe propria persoană și a folosirii celorlalți pentru conservarea stimei de sine. Partenerii persoanelor cu manifestări narcisice raportează frecvent lipsa apropierii emoționale, prezența unor comportamente înșelătoare și manipulative, precum și a unora de control excesiv. Abuzul narcisic se răsfrânge asupra felului în care o persoană se simte sau nu în siguranță cu alți oameni. Acest lucru influențează modul în care se va conecta cu ceilalți de-a lungul vieții și va „naviga“ în relațiile de iubire. Ca rezultat, pot percepe iubirea ca pe un obiect tranzacțional, nu necondiționată, pot confunda iubirea cu admirația, pot crede că trebuie „să respecte regulile“ pentru a aparține, sau să accepte comportamente abuzive și manipulative în relații pentru a evita respingerea, să se învinovățească în mod constant pentru tot ce nu merge bine, să respingă primii pentru a nu se simți respinși, să încerce să-l controleze pe celălalt etc.
Mihaela Svet: Abuzul narcisic se răsfrânge asupra felulului în care o persoană se simte sau nu în siguranță cu alți oameni. Acest lucru influențează modul în care se va conecta cu ceilalți de-a lungul vieții și va „naviga în relațiile de iubire. Ca rezultat, pot percepe iubirea ca pe un obiect tranzacțional, nu necondiționată, pot confunda iubirea cu admirația, pot crede că trebuie „să respecte regulile pentru a aparține, sau să accepte comportamente abuzive și manipulative în relații pentru a evita respingerea, să se învinovățească în mod constant pentru tot ce nu merge bine, să respingă primii pentru a nu se simți respinși, să încerce să îl controleze pe celălalt etc.
Se poate scăpa de narcisism?
Gabriel Panțiru: Eu folosesc mai degrabă cuvântul „a vindeca“ decât „a scăpa“. În spatele comportamentelor narcisice se află o rană profundă, iar mecanismele narcisice au apărut pentru a proteja acea rană și pe copilul care a fost rănit. Dacă atenția noastră este centrată pe simptome, pe „a scăpa“ de ele, putem pierdem ocazia de a vindeca durerea din spatele măștii narcisice. În același timp, spre deosebire de depresie sau anxietate, grandoarea se simte bine și nu e ceva de care persoana să-și dorească „să scape“. Perspectiva pierderii relației sau a familiei sau apariția unor simptome care să-i afecteze funcționarea pot fi însă ocazii valoroase de inițiere a procesului de vindecare.
Mihaela Svet: Depinde foarte mult unde se află persoana respectivă pe spectrul narcisismului. Terapia are potențialul, într-o anumită măsură, de a sprijini pe cineva cu trăsături narcisice să-și îmbunătățească capacitatea de autoreflecție, de a înțelege perspectiva celorlalți și de a-și regla emoțiile, dacă există angajament pentru demersul terapeutic pe termen suficient de lung pentru a duce la aceste realizări. Provocarea este că mulți oameni cu trăsături narcisice spre extrema spectrului nu apelează la terapie sau apelează, mai degrabă, pentru alte afecțiuni.
Cornelia Paraipan: Din perspectiva de psihoterapeut, aș zice că poți învăța să trăiești mai funcțional cu narcisismul propriu sau al partenerului, nu neapărat să scapi de el. De exemplu, se pot antrena în terapie abilitățile empatice și de auto-compasiune, se poate confrunta empatic utilitatea mecanismului compensator narcisic în cadrul relațiilor actuale etc. În plus, există o zonă sănătoasă a narcisismului, ce are la bază recunoașterea valorii, competențelor și nevoilor personale, urmată de îndeplinirea lor, însă nu în detrimentul celor din jur.
Lorena Oltean: Un proces terapeutic integrativ (de exemplu, o combinație între terapia centrată pe scheme cognitive, terapia cognitivă, terapia de cuplu și/sau familie) poate ajuta narcisistul să conștientizeze impactul distructiv pe care îl au mecanismele lui defensive. În consecință, relațiile interpersonale vor deveni mai funcționale, convingerile mai adaptative, iar calitatea vieții se va îmbunătăți.
Ce presupune să avem empatie față de persoanele cu mecanism de tip narcisist?
Cornelia Paraipan: Pentru o persoană care crește într-un mediu frecvent lipsit de limite, deșertic sau abuziv emoțional, psihologic și, în cazuri patologice, chiar inuman, are sens crearea unui sine artificial, gonflat, precum și fragil, în locul trăirii durerii propriei vulnerabilități, a singurătății și neacceptării experimentate timpuriu în relația de atașament. Când reușim să vedem copilul interior, singur și rușinat al acestor persoane, putem empatiza cu durerea lor și îi putem confrunta sau putem pune limite empatic strategiilor lor de supraviețuire.
Lorena Oltean: Să înțelegem că aroganța afișată și atât de grea de digerat pentru cei din jur reprezintă doar modalitatea prin care narcisistul încearcă să evadeze din propria realitate mohorâtă. Nevoile emoționale de dragoste necondiționată și acceptare, neîndeplinite în copilărie, descurajarea exprimării emoționale timpurii au generat atâta suferință încât lumina din ceața inferiorității a părut să fie doar acest mod de funcționare dezadaptativ și distorsionat.
Mihaela Svet: Nimeni nu-și dorește în mod intenționat să dezvolte trăsături narcisice la extrema spectrului narcisic, sau Tulburare de personalitate narcisică, ca de altfel orice afecțiune sau tulburare de personalitate. Realitatea este că aceste persoane trăiesc multă nesiguranță și singurătate. Stabilirea limitelor clare în relație cu aceștia ne poate permite să simțim compasiune, iar dacă ne simțim mai puțin amenințați, suntem mai liberi să fim empatici, în propriii termeni. A simți compasiune și empatie nu înseamnă a fi vulnerabili și neprotejați.
Gabriel Panțiru: Întotdeauna în spatele manifestărilor narcisice se află o suferință. În literatură, se menționează o senzație de gol, emoții puternice de rușine, frică de respingere și de umilință, un sentiment de inferioritate puternic și un critic interior foarte agresiv, care menține o stimă de sine fragilă și greu de gestionat. A avea empatie față de aceste persoane presupune a ne conecta cu zona lor de durere și suferință, punând însă limite clare și ferme comportamentelor narcisice.
Pentru mai multe informații despre acest subiect, îți recomandăm cartea Fiicele adulte ale mamelor narcisiste, de Stephanie M. Kriesberg, disponibilă cu reducere în librăria online a Paginii de Psihologie.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
